Nu vi se pare ciudat?

Nu vi se pare ciudat că,într-un fel sau altul,cu toţii vrem ca lumea sa se schimbe,ba chiar să schimbăm lumea,dar nu ne prea vine să ne schimbăm pe noi înşine?

Mie asta-mi sună a un soi de ipocrizie.Mai mult sau mai puţin subtilă.

Nu vi se pare ciudat că,atunci când aceasta ipocrizie ajunge,cumva, la un punct forte,alegem să ne facem jurnalişti,politicieni ori chiar căutători de cale spirituală dornici de adevăr?

Altfel ,de ce ar tuna media ani de zile împotriva justiţiei,de exemplu,că nu bagă niciun barosan la mititica,pentru ca,apoi,când,în sfârşit,se dă un verdict,să ia,de dragul ratingului,cazul unui om de valoare,simbol de integritate ,care a greşit o dată pentru că a intrat în cocină cu porcii şi să-i ceară graţierea? Nu discut verdictul, că nu-s judecător,dar mi se pare ciudat.

Ciudat îmi pare şi că un tânăr oarecare,inteligent,capabil intră în politica şi,într-o campanie oarecare,amendează acţiunile celor dinaintea lui până când ajunge în locul lor şi face aceleaşi lucruri.Nu vi se pare ipocrizie?

Nu vi se pare ciudat că un om oarecare porneşte pe un drum spiritual în căutarea adevărului şi,când acesta i se arată,dacă nu-i rezolvă iute problemele de viaţă,sănatate,cuplu, se suceşte  şi zice că a ales o cale falsă şi caută alt adevăr şi altă şcoală şi…

Nu vi se pare ciudat  că oamenii se tem şi aproape niciunul nu recunoaşte?

Nu vi se pare ciudat că judecăm ceea ce nu înţelegem şi nu vrem să acceptăm că nu înţelegem?

Nu vi se pare ciudat că,în loc să vrem să fim şi să ştim,vrem să ajungem să facem ca să avem?

Nu vi se pare ciudat că această ipocrizie,această lipsă de sinceritate,de reală bucurie nu se mai termină? Nu vi se pare că asta ne îndepărtează de noi înşine şi de ceilalţi/

Mie,da.Aşa mi se pare.

Dar ştiţi ce mi se pare ciudat la modul foarte plăcut ,în ceea ce mă priveşte? Faptul că mai am încredere în mine şi în oameni. O ciudăţenie care-mi oferă bucurie şi putere.Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!

Advertisements