daniela maria marin

Povesteam aseară cu nişte prieteni din Olanda (pe skype, bineînţeles), despre menire, despre cum ne mai simţim în lume, despre ce rost avem, despre vacanţe, despre subtilele capcane ale ego-ului, despre minte şi întrebările sale versus devotament, dedicare, slujire… Când apare ideea că nu faci destul sau că e inutil ceea ce faci, e clar că şi-a înălţat ego-ul căpşorul, cât să vadă: nu mai are cumva vreun loc să se înalţe maiestuos? Să fie şi el acolo, important? Să se ştie, să se vadă? Ispitele astea nu dispar parcă niciodată. Reapar  din când în când, se manifestă exact când ai uitat de existenţa lor, când stăteai calm şi liniştit în voia Graţiei, făcând exact ceea ce ţi se dădea de făcut, fără întrebări, fără iîndoieli!

Luasem laptopul în bucătărie, ca să şi gătesc în timp ce vorbeam cu ei despre lucruri atât de profunde, atât de importante pentru noi…

View original post 292 more words

Advertisements