Archive for July, 2015


Izvorul Părintelui

daniela maria marin

Izvorul Părintelui, aşa îi spuneam cu inima plină de-o iubire ca o apă limpede şi nesfârşită. De-abia aşteptam să ajungem acolo, să le arăt şi lor, să împărtăşim împreună din liniştea sacră, din puterea blândă trăite de atâtea ori în anii din urmă.

Am ajuns la pensiune obosiţi, seara, destul de târziu. Am mâncat păstrăvii care ne aşteptau gata răciţi, apoi le-am spus că nu ştiu care dintre ei vor dori, dar eu mă voi duce oricum, chiar şi la acea oră la Izvorul Părintelui. Era trecut de 11 seara când am pornit, iar când am ajuns, mare mi-a fost mirarea să văd că aleea ce ducea spre izvor nu avea lumânările aprinse aşa cum era in anii trecuţi. Ne-am aprins lanternele de la telefoane şi-aşa am avansat pe aleea cu dale care duce către izvor. Mi-am zis că au pus acele pietre la intrare ca să protejeze locul de maşinile…

View original post 1,300 more words

Advertisements

Miniatura de vara

Miniatură de vară

Parcul nebun s-a drogat iar cu tei

Lanul si el,da’  cu maci.

Marea tot cântă cu valurile ei

Tu vezi toate astea si taci.

Muntii acultă ecou de caval,

De turme si de cirezi

Flori pe covorul de-un verde banal

E vară,nu delirezi!

Noua Ordine a Iubirii

La capătul eseului nostru e doar un alt palier al evoluţiei noastre spirituale unde cuvinte precum teamă, orgoliu, luptă, competiţie, judecată, osândă etc vor fi doar nişte amintiri stocate în marea bibliotecă holografică şi vor putea fi accesaţe doar pentru a vedea unde am fost cândva, pe timpul sclaviei din împărăţia egoului ce doarme în acea hologramă  şi nu e adecvat a fi trezit. Toate rănile vor fi fost vindecate de iubire şi oamenii vor trăi  in pace, armonie şi cooperare. Generozitatea va fi cultivată în grădina prieteniei. Şi cuvintele vor lăsa uşor-uşor loc Cuvântului. Dar, şi trebuie iar să vă dezamăgesc puţin, nu chiar acum, la capătul eseului nostru, căci planul mental nu va fi fost depăşit încă, ci după a şasea uşă, în locul geometric al Iluminării, pentru care, de mii de ani câţiva Oameni, printre care şi Cel Născut din Imaculata Concepţie, ne tot pregătesc. Despre acel loc eu n-o să vă povestesc, pentru că Atenţia şi Observatorul din mine responsabili cu smerenia, atât au putut vedea, deocamdată. Doresc întregii omeniri drum uşor şi cât mai puţine gânduri înfăşurătoare de adevăr! Să fim Noii Oameni ai Iubirii şi, cu Nenumăratele Opţiuni ale Iubirii, să instaurăm Noua Ordine a Iubirii.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!.

De la disponibilitate la geniu sau de la dorinţa ascunsă la Ego-ul spiritual

Da, dragii mei. Ce pas frumos am făcut! Suntem disponibili să învăţăm şi să-i învăţăm pe ceilalţi. Să ne ajutăm şi să-i ajutăm pe ceilalţi. Să ne vindecăm şi să-i ajutăm şi pe ceilalţi să se vindece. Suntem capabili să facem donaţii, voluntariat, să înfiem copii, să construim case de bătrâni, dar, sunt nevoit, din pricina lecţiei sincerităţii pe care mi-am însuşit-o, să vă dezamăgesc puţin şi să spun că nici la nivelul disponibilităţii, egoul, cu copilul său, mândria, n-au dispărut complet. Conform scalei dr Hawkins suntem la nivelul 300, dar planul mental încă guvernează viaţa noastră. Încă, de foarte multe ori simţim nevoia de o apreciere pentru gândul curat şi fapta aferentă. Parşivenia egoului aflat în pierdere de teren creşte, din disperare. Eu îl asemuiesc, adesea, într-un mod neelegant, deloc potrivit într-o carte serioasă, cu rahatul mâţii. Ştiţi că, mâţa, după ce îşi face nevoile, le acoperă. Vă daţi seama că, dacă plouă, nisipul se spală, şi, el (rahatul) iese la iveală, mă scuzaţi de rimă. Mândria se îmbracă în haina diafană a nevoii de apreciere. Nu de răsplată bănească, nu de laudă, ci de mulţumire sau pur şi simplu doar de amintire. „Am citit ce ai făcut la spitalul din Etiopia. Foarte mişto, bravo!” Câteodată ai nevoie de ajutor şi, în mod cu totul nevinovat, îl aştepţi dintr-o direcţie în care tu ai ajutat. Nu e nimic rău în asta, cum nu e nici bine. E doar atenţia observaţorului din mine care a observat întâi la mine însumi, apoi şi la alţii. Lecţiile învăţate la”grădiniţă” ne ajută si la acest nivel al disponibilităţii. Dacă renunţăm la vigilenţa Observatorului, putem cădea în capcana întinsă de dorinţa ascunsă. Avem exemplul geniilor precum Eminescu, Beethoven sau Mozart, măcinaţi de dezamăgirea de a nu fi înţeleşi de semenii lor şi apreciaţi la justa lor valoare în timpul vieţii. Dar ei nu au putut rămâne la înălţimea clipelor de inspiraţie, fiind tocaţi de aspectele vieţii şi de nivelul global de conştiinţă foarte scăzut al omenirii în epocile lor. Nivelul de adevăr atins de ei însă, e confirmat de opera lor. Sunt şi cazuri „mai fericite”: Bach, Einstein, dar dorinţa ascunsă, sentimentul Demiurgic, a privat multe genii de atingerea nivelului Iubirii ori de cel al Iubirii Necondiţionate.

Există de asemenea oameni care au mers sârguincios pe cărarea spirituală, au trecut de nivelul disponibilităţii şi de cel al intelectului, în vecinătatea geniului şi chiar la uşa nivelului Iubirii, au dobândit clarvedere, puteri  tămăduitoare, au scăpat şi de dorinţa ascunsă şi au ajuns să-i înveţe şi pe alţii, să le împărtăşească din cunoaşterea lor. N-au cerut apreciere, dar ucenicii, învăţaţi cu cele mai joase, îi preamăreau întruna şi nu mai pridideau cu laudele. Aşa, până şi dintr-un om evoluat spiritual destul de mult, prin eroziunea constantă a smereniei, poţi ajunge un fals maestru condus de ego spiritual, bucuros de cât mai mulţi discipoli. Un maestru adevărat nu vrea mulţi discipoli, ci vrea să ajute la crearea cât mai multor maeştri. Ego-ul spiritual e ultima şi cea mai perversă şi periculoasă  formă de ego. De aceea darul atenţiei şi al observatorului sunt de folos pe tot parcursul drumului.

( va urma)

 

Adio mândrie! Bine v-am găsit, Atenţie şi Curaj

 

Putem rezuma cele scrise până acum în două cuvinte care denumesc punctul de plecare şi punctul de sosire în demersul nostru spiritual propus de acest eseu: punct de plecare – FRICA, punct de sosire – IUBIREA. Mi-e clar că aceia care au citit până aici, şi-au cam dat seama pe unde se află. Unii vor fi ajuns la iubire şi se vor opri din citit ori vor citi în continuare cu bucuria de a li se confirma lucruri ştiute, alţii vor continua, poate chiar cu folos imediat pentru viaţa lor. N-am cum să ştiu. Ştiu, însă, că datoria mea este să dăruiesc tot ce-am primit de-a lungul anevoiosului drum spiritual pe care l-am parcurs până astăzi.

Să continuăm. Noua Ordine a Iubirii. Dacă ar fi să mă întrebaţi despre momentul de început al acesteia, v-aş spune că a fost acum DOUĂ MILENII. Şi totuşi nu s-a instaurat încă! Inerţia, bat-o vina! Vă daţi seama cât a trecut de când Isus din Nazaret a adus Hristosul în inima omului? Şi omul încă trăiesţe după legile aduse de Moise. Isus a adus noua lege A IERTARII ŞI A IUBIRII, dar după atâţia ani majoritatea oamenilor sunt „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!” ”Cine are urechi, să audă”, numai că, vorba părintelui Arsenie Boca:” cel mai lung drum e de la ureche până la inimă!” Greu se trezeşte omul nu-i aşa? Aşa e. Din multe motive. Oamenii au fost ţinuţi, de cei interesaţi, în iluzia materialului, în teamă şi în ignoranţă, în concurenţă, vrajbă şi separare, împărţiţi în buni şi răi, frumoşi şi urâţi, hrănindu-li-se egoul cu fructele fricii. Conducătorii, bisericile i-au ţinut departe de inima lor în care-i aştepta Iubirea lui Dumnezeu, şi i-au ţinut prizonieri în temniţa trupului condusă de mintea mică în care împărat este egoul. I-au făcut pe oameni să trăiască cu frică de Dumnezeu, nu cu iubire de Dumnezeu. Cu frica de un Dumnezeu punitiv, care ne pedepseşte pentru că nu suntem vrednici să trăim fără de păcat. Omul a ignorat iubirea lui Dumnezeu  pentru că nu i s-a permis iubirea de sine. I s-a spus că este TRUFIE. ”Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” a spus Isus. Dar cum să ştii să îl iubeşti dacă nu înveţi să te iubeşti pe tine? Trufia, tot un rod al fricii, se manifestă în absenţa iubirii. Unde e iubire, nu încape frică, nu pierzi şi nu câştigi, doar eşti pentru că Iubirea este TOT CEEA CE ESTE!

Ce au mai fost oamenii învăţaţi să facă? Să lupte. Pentru viaţa lor, pentru familia lor, pentru ţara lor. La capătul acestor lupte, mai devreme sau mai târziu, venea suferinţa. Şi, la capătul suferinţei, după merit, venea raiul sau iadul. Dar, în majoritatea momentelor vieţii, oamenii trăiau deja iadul şi, doar arareori, când ajungeau cumva la lumina din inimă, trăiau raiul.

În Univers, însă, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Chiar dacă oamenii aleg, în mare parte, să ignore echilibrul şi Armonia, mereu au apărut între ei Maeştri, învăţători cu un nivel înalt de conştiinţă şi conştienţă care, împreună cu natura să restabilească echilibrul şi să ridice nivelul global de conştiinţă.

Dr.David Hawkins, un om iluminat al zilelor noastre, a elaborat, după ani de cercetări, o scală a nivelurilor de conştiinţă cu valori de la 1 la 1000. Nivelurile „pozitive” să le zicem, încep de la 200, nivelul Curajului. Ca să vă daţi seama de ce omenirea nu era pregătită pentru Noua Ordine a Iubirii, vă spun că, la nivel global, omenirea a depăşit abia acum câţiva ani acest nivel. Pe această scală nivelul la care aş dori eu să ajungem e, cel puţin 500, nivelul iubirii sau 540 iubirea necondiţionată.

Dar vă promiteam în subcapitolul anterior că voi vorbi despre mândrie. Pe scala dr. Hawkins, mândria e situată undeva la 175. Deci, sub primul nivel pozitiv,  cel al Curajului. Ce facem, însă, cu mândria de familie, cu mândria de ţară?

Păi, să vedem ce facem! Să ne gândim la ce ne ajută mândria. Ne ajută să trecem de un nivel inferior de conştiinţă, cum ar fi autoînvinovăţirea. Mândria te împiedică să te autoînvinovăţeşti. Dar ne ajută mândria să găsim adevărul, să spunem ori să făptuim adevăr? Nu prea. Exemple simple? Mândria te împiedică să-ţi arăţi  sensibilităţi, slăbiciuni, să te plângi de probleme de sănătate, să recunoşti că ai greşit. Să te bucuri de lucruri banale cum se bucură „alţii”, pentru că tu eşti mai ”altfel”, mai deosebit. Mândria te „ajută’ în lupta surdă pe axa liniar-orizontală a vieţii, cea sortită eşecului, cu tot felul de dorinţe şi aşteptări, o luptă a orgoliilor, luptă fără şfârşit şi care ne ţine departe de adevăr. Adevărul n-are nevoie de luptă, el se arată în pace. Ziceaţi de mândria de familie, de ţară? Ne ajută, oare, să trăim în adevăr şi în pace cu noi înşine şi cu ceilalţi? Nu prea. Dacă odrasla ta sau partenerul/a reuşesc lucruri minunate la şcoală, la serviciu, la concursuri, în carieră, eşti mândru, dar dacă nimic din toate astea nu se întâmplă, cum eşti? Ce faci cu mândria? În ce o transformi? Cei pe care îi iubim n-au nevoie de mândria noastră, ci de iubirea noastră, de bucurie la reuşită, de respect şi compasiune (ATENŢIE, NU MILĂ) la eşec.

Fiind persoană publică, mi se spune adesea când vorbesc cu bucurie nedisimulată de reuşitele fiicei mele şi de talentele ei ”v-a moştenit, sunteţi mândru de ea!” Le răspund: ”nu sunt mândru, sunt bucuros pentru reuşitele ei, o iubesc orice ar fi şi încerc s-o sprijin, când îmi cere ajutorul.” Acelaşi lucru e valabil şi la mândria de a fi român. România n-are nevoie de mândria noastră, ci de iubirea noastră, de demnitatea noastră. de loialitatea noastră, de respectul nostru faţă de  glia pe care ne-am născut şi care ne hrăneşte şi ne ştie de ocrotitori. Bine, dacă suntem atacaţi şi nu putem evita lupta, nu putem rezolva conflictul pe cale paşnică, ne luptăm pentru patrie, dar nu trebuie să fim mândri de asta, căci acolo unde sunt ucişi oameni, indiferent de partea cui au luptat, cineva îi plânge şi suferă.

Deci mândria nu prea ne e de ajutor, orice s-ar zice. Ce facem cu ea? Pentru început încercăm să înlocuim, cum aţi văzut, cuvântul. Ca să înlocuim, e nevoie să identificăm. Pentru asta, ca să putem spune adio mândriei, dăm bineţe Atenţiei.

Atenţia, dragii mei, este calitatea de bază a Observatorului. Cine este Observatorul? Cel care observă şi atât. El nu este analizor, judecător, emiţător de opinii. Nu. El este atent la ceea ce se întâmplă. Totul, oamenii, mediul, orice se comportă altfel sub observaţie. Nici noi nu ne comportăm la fel de lejer, de neatent când ne ştim observaţi. Aşadar, atenţia Obsevatorului. Această atenţie n-are nevoie, în mod paradoxal, de mintea analitică. De ce? Pentru că aceea e antrenată şi setată pe comparaţie şi analiză conform tiparelor impuse de ego. Păi, şi-atunci cum să antrenăm atenţia fără să ne focalizăm mintea pe obiectul observaţiei? Să nu uităm că mintea noastră nu e produsul proceselor fizico-chimice din creier, ci, dimpotrivă, acestea sunt rezultatul acţiunii conştiinţei asupra creierului uman, care e doar un computer folosit la minimă capacitate. Cum să fim atenţi fără să ne gândim? Sună cam aberant. Şi totuşi…

S-o luăm cătinel. Există lucruri pe care le facem fără să ne gândim deloc la ele în timp ce le facem? Există. Şi încă ce lucruri importante! Esenţiale! Dau câteva verbe: a respira, a mânca, a bea, a merge, a dormi. De ce, pentru a le observa, avem nevoie să scăpăm de gândire, de gânduri? Dacă nu ne oprim gândurile, nu ne vom putea observa respiraţia, nu vom lăsa mâncarea să-şi facă treaba, nu vom şti cum mergem.

Începeţi cu un moment în care n-aveţi nimic de făcut. Aşezaţi-vă şi fiţi atenţi la ce se întâmplă în voi şi în juru-vă. Îndeobşte, când n-aveţi nimic de făcut şi vă aşezaţi să vă odihniţi puţin, e aşa: ”nu i-am dus vecinului ceapa pe care mi-a dat-o aseară ca să fac vinete. Mă odihnesc puţin şi i-o duc… Băi, n-am băgat laptele în frigider şi se strică!…ce bou şi Axinte ăsta! I-am arătat situaţia şi tot nu înţelege că n-o pot închide până nu dă ăla banii şi chitanţa!…oricum sâmbătă mergem la naşa şi facem un grătar, numa de n-ar veni vară-sa cu taximetristu’ ăla care se uită la Antena 3 ca la sfintele moaşte!…”

Din păcate, cam la fel se întâmplă şi când mergeţi şi când măncaţi şi când beţi. Şi până la urmă nici odihna nu-i odihnă, şi mâncatul e gastrită, şi mersul se poate lăsa cu poticneală. Ce are asta cu Observatorul, cu noua ordine a iubirii cu spiritualitatea secolului XXI? Are. Căci, dacă ne tot luptăm cu gândurile noastre, cu egoul nostru, alergăm ca pe bandă la sală şi ajungem în acelaşi loc. Dacă alungăm un gând, vine celălalt şi tot aşa, că asta-i treaba creierului, a minţii-memorie: îi dai play şi el turuie ce-a stocat. Nu e nevoie să vă luptaţi cu gândurile, să le alungaţi. Lăsaţi-le să fie.

Să pornim tot de la respiraţie, că fără ea nu putem trăi. În momentul în care v-aţi hotărât să vă liniştiţi, inspiraţi ferm pe nas conştienţizând pacea şi expiraţi conştientizând că daţi afară ce nu vă e folositor. Apoi inspiraţi iubire şi expiraţi ca la prima. În sfârşit, la a treia respiraţie, conştientizaţi armonie, pe inspir şi la fel ca la celelalte două, pe expir. Apoi lăsaţi gândurile să vină şi să plece şi doar observaţi cu atenţie. Dacă rămâneţi un minut fără de gânduri, e un pas mare. Pentru că în acel minut puteţi observa respiraţia, mâncarea sau mersul, nealterate de gândurile voastre. Doar cu atenţia cu care observaţi batista scăpată pe jos de cineva.”V-a căzut batista” şi nu „Fiţi ,doamnă, mai atentă, că dacă nu eram eu, rămâneaţi fără batistă! Toţi umblaţi cu capu-n nori!” Fiind doar atenţi, veţi auzi glasul corpului vostru şi, uşor-uşor şi pe al altora.

Acesta e un eseu. Nu  un manual de tehnici de respiraţie şi de meditaţie, dar atenţia cu care vă observaţi şi observaţi, vă va ajuta să găsiţi calea ce vi se potriveşte. Atenţia cu care vă observaţi gândurile, respiraţia, mersul etc. vă va ajuta să ştiţi ce vă dăunează şi astfel puteţi da bineţe Curajului.

Curajul nu înseamnă nesăbuinţă, eroism, bravadă, autosuficienţă, căci ajungem înapoi la mândrie. Curajul e servitorul Sincerităţii! Da, pentru a găsi calea spre Adevăr şi spre Iubire e nevoie de curajul de a accepta cu sinceritate neajunsurile care ne-au ajuns. Pentru a spune adio Mândriei, e nevoie de curaj. Curajul de a spune „am greşit”, de a spune ”mi-e frică de câini sau de înălţime sau de întuneric sau de eşec sau de a pierde (obiecte, persoane, faimă, bani etc) Am fost atenţi, am identificat, am acceptat cu sincer curaj, acum putem înlocui Mândria cu respect, bucurie, împlinire, demnitate. Gelozia şi invidia le putem înlocui cu apreciere, toleranţă, respect, compasiune, iertare; autoînvinovăţirea cu iertare de sine, încredere, credinţă; mila cu compasiunea; competiţia cu generozitate, respect, perfecţionare. Putem însoţi faima şi succesul cu bucuria de a le împărtăşi, cu conştienţa smereniei de a nu fi o avuţie personală, ci rodul cinstirii darurilor cu care te-ai născut .

Încet-încet, înţelegem că viaţa se trăieşte cu toată fiinţa: cu trupul cu inima şi cu MINTEA CEA MARE, în care raţiunea e darul dat omului. Cele trei se întâlnesc în calea de mijloc. Noi trăim împiedicaţi de hăţişul gândurilor prăsite de frică. Noi gândim după tipare, credinţe şi adevăruri convenabile egoului nostru, în loc să raţionăm în concordanţă cu inteligenţa universală la care sunt racordate inteligenţa inimii noastre spirituale ca voce a sufletului nostru şi inteligenţa celulelor noastre ca voce a trupului nostru. Noi nu raţionăm, noi judecăm şi dăm verdicte în concordanţă cu nivelul nostru de conştiinţă şi conştienţă. Nu e nici bine, nici rău, căci e drumul fiecăruia şi al tuturor, iar liberul arbitru ne permite să ne alegem ritmul. Odată ce ai ales, însă, conştient cărarea, ritmul de creştere al frecvenţei se iuţeşte, nu mai e loc de leneveală, ba mai mult, devii şi toiag pentru cei ce intră în viaţa ta. Dar tu deja eşti gazdă bună a Celor Trei, ba, mai mult, te va interesa mai degrabă drumul decât scopurile imediate, te bucuri de fiecare reuşită şi mustăceşti la fiece eşec, ştiind că finalul apoteotic e zborul către un alt final apoteotic, care …se cheamă că ai DISPONIBILITATE.

( va urma)

 

Fructele fricii, hrană pentru Ego

 

Odată cu dezvoltarea corpului fizic se dezvoltă şi Egoul. Când mintea copilului conştientizează numele său şi copilul se identifică cu acesta şi cu trupul vehicol, apare egoul cu primul său produs: frica. Copiii foarte mici, dacă aţi observat, vorbesc despre ei la persoana a treia şi nu cunosc frica. Cu cât creştem, copacul fricii face „poame’ menite să hrănească egoul. Frica de moarte e prima care se instalează, dar se manifestă mai subtil născând INSTINCTUL DE CONSERVARE. Apoi vin diverse sub-frici care nasc alte fructe: frica de a pierde ceva sau pe cineva, frica de a te face de ruşine, de a pierde o competiţie, etc. Astfel, „instinctul de conservare”, pentru a evita suferinţa, creează apărarea şi atacul care, în esenţă, sunt unul şi acelaşi lucru. În continuare, panoplia se îmbogăţeşte: ruşinea, neîncrederea, sentimentul de vinovăţie… Mai vreţi? Mai zic: mânia, trufia, invidia, gelozia, ura şi, în sfârşit, deznădejdea, sentimentul de neputinţă. Cred că ajunge. Uite ce hrană consistentă are egoul nostru! Cu ce bagaj nădăjduim să intrăm în Noua Paradigmă!

Greu bagaj în spinare la început de drum. Cum l-am alcătuit? Păi, uite aşa: familie, şcoală, societate, mediu, cultură, istorie. Rezultat: gânduri, fapte (ale noastre sau moştenite). Toate au hrănit, cumva egoul nostru. De mici suntem învăţaţi că viaţa e o luptă, că trebuie să fim mai cu moţ decât alţii, că altfel vin pedepse şi ioc laude. Comparăm mereu şi ne raportăm la modele, învăţăm să facem ca să ajungem şi să avem, să acumulăm şi… uităm să fim. Nu ne spune nimeni să fim, nici acasă, nici la şcoală, nici la televizor. În schimb, ni se spune cum să fim şi ce să fim. Şi întotdeauna ştim mai bine cum să fie ceilalţi, ştim ce-i mai bine pentru ei şi nu ne gândim la noi, nu ne gândim să învăţăm să fim, întâi de toate.

Egoul are aliaţi de nădejde în noi înşine. Dăm importanţă mult mai mare lucrurilor care ne separă decât celor care ne unesc. Şi, inevitabil, din această încrâncenare, vine suferinţa. Iar când nu mai rezistăm, vrem să distrugem egoul. Dar nu putem, căci mintea noastră e condusă de el. Aici intervine elementul neatins de ego, sufletul, reprezentat de inima noastră spirituală, în care există un izvor nesecat ce conţine singurul antidot al tuturor roadelor fricii, antidot care, vindecându-ne de frică, neutralizează egoul. El nu se mai poate hrăni. Acest unic antidot se cheamă iubire. Luăm legătura cu sufletul nostru prin glasul inimii şi, închipuindu-ne mintea asemenea unui pahar, turnăm iubire ca să ia locul fricii. Cu cât mai multă iubire, cu atât mai puţină frică, mai puţină hrană pentru ego. Dar pentru a ajunge la inimă şi a ajunge să recunoaştem suferinţa care are nevoie de magicul antidot, trebuie să trecem de mândrie. Cum adică? Păi, ni s-a spus că mândria e un lucru bun, măreţ! Când copiii fac lucruri bune părinţii sunt mândri  de ei. Şi apoi, mândria de a fi român, de a fi campion?…

Voi explica la următoarea treaptă a urcuşului nostru.

( va urma)

Cine suntem NOI

Cine suntenm NOI? În urma unui mic exerciţiu de imaginaţie putem ajunge la următoarele rezultate: putem fi Noii Oameni ai Iubirii. Şi ce avem NOI? Nenumăratele  Opţiuni ale Iubirii. Pentru ce? Pentru a instaura Noua Ordine a Iubirii. Până aici toate bune şi frumoase. Dar, să cuprinzi MARELE ADEVAR AL IUBIRII în cuvinte este, practic, imposibil. Înainte de a încerca să ne depăşim limitele, să cerem ajutorul noţiunii de „eseu” care ne permite să nu fim exhaustivi.

Bun. Să pornim, aşadar. Vom stabili, întâi, un sens al nostru pentru ”nou”.”Nou” este ceva ce nu cunoaştem cu mintea noastră cea bazată pe memorie. Ceva ce nu a fost înregistrat de creierul nostru. Dar oare numai asta e mintea noastră? Tot mai multe cercetări, slavă Domnului, au arătat că nu, deşi oamenii se bazează, încă, pe mintea-memorie. Se vorbeşte, totuşi, din ce în ce mai mult de Noua Paradigmă, de schimbări de frecvenţă, de schimbări la nivel celular, de copiii tot mai speciali care se nasc. Dar noi ăştia gata născuţi, ce facem? Cum intrăm în noua paradigmă? Daţi-mi voie să vă spun că noi, şi în vechea paradigmă, ne-am mişcat cam sintagmatic. Adică, deşi percepem 3D, ne-am mişcat şi ne mişcăm mai mult 2D, pe axa orizontală spaţiu-timp, alergând pe lungimea vieţii, uitând de „înălţimea” noastră şi de adâncimea (profunzimea) noastră. Legătura cu Pământul am lăsat-o doar pe seama Gravitaţiei şi legătura cu Cerul, pe seama sateliţilor ori a preoţilor, după caz.

Lupta pe care o dă mintea noastră mică, încorsetată de tiparele memoriei, cu entitatea spaţiu-timp este sortită eşecului, de aceea se impune accesarea unei inteligenţe superioare, a unei minţi complexe, universale, care cuprinde şi mintea inimii şi inima minţii (cum obişnuiesc eu să spun) şi inteligenţa fiecărei celule din organism, dar care are şi posibilitatea de racordare la oceanul conştiinţei care conţine suma tuturor posibilităţilor de manifestare. Altfel vom încerca să înţelegem noul cu mijloace incapabile să o facă. E ca şi cum ai vrea să faci un Ferrari să meargă cu piese de Dacie. Îmi veţi spune că aşa, cu mintea asta mică şi datorită concurenţei omul a făcut descoperiri uluitoare întru progresul omenirii. Nimic mai fals! Ideea cu competiţia născătoare de progres a fost inoculată de cei care aveau de câştigat materialiceşte şi în controlul asupra semenilor! Credeţi că Pitagora a ştiut, ceea ce ne-a lăsat, de la şcoală, din familie sau de la anturaj ori era în concurenţă cu vreo catedră de matematică sau de înţelepciune? Credeţi că Edisson a legat opaiţe în serie şi a obţinut becul? Oamenii aceştia au depăşit limitele cunoaşterii lor, conectând mintea lor la mintea universală, folosind  trei unelte de bază: credinţa, curajul şi perseverenţa, ceea ce le-a permis accesul la intuiţie şi inspiraţie. De câte ori, ascultându-vă intuiţia şi inspiraţia n-aţi rezolvat lucruri pe care nici nu v-aţi gândit că o să le rezolvaţi?! Pentru că eraţi în situaţii limită şi nu aveaţi „timp de gândire”. Mintea care „cunoştea” se predase. Sunt convins că aţi trăit multe asemenea momente şi că tot ce v-am spus în această introducere n-aduce nimic nou sub soare. Normal, doar sunt şi eu un om, care, ca şi ceilalţi, vreau să deschid uşa noii paradigme. Poate, doar, fiind şi artist, am cunoscut mai multe momente de inspiraţie şi am învăţat să-mi ascult tot timpul intuiţia.

Este eronat să credem că intuiţia şi inspiraţia sunt doar apanajul geniilor, al iniţiaţilor, al „celor aleşi”.Nu! Sunt apanajul „CELOR CE ALEG” această cale! Corpul uman e pregătit să depăşească limitele impuse de cele 5 procente folosite din creier şi din ADN.

 

( va urma)