Fructele fricii, hrană pentru Ego

 

Odată cu dezvoltarea corpului fizic se dezvoltă şi Egoul. Când mintea copilului conştientizează numele său şi copilul se identifică cu acesta şi cu trupul vehicol, apare egoul cu primul său produs: frica. Copiii foarte mici, dacă aţi observat, vorbesc despre ei la persoana a treia şi nu cunosc frica. Cu cât creştem, copacul fricii face „poame’ menite să hrănească egoul. Frica de moarte e prima care se instalează, dar se manifestă mai subtil născând INSTINCTUL DE CONSERVARE. Apoi vin diverse sub-frici care nasc alte fructe: frica de a pierde ceva sau pe cineva, frica de a te face de ruşine, de a pierde o competiţie, etc. Astfel, „instinctul de conservare”, pentru a evita suferinţa, creează apărarea şi atacul care, în esenţă, sunt unul şi acelaşi lucru. În continuare, panoplia se îmbogăţeşte: ruşinea, neîncrederea, sentimentul de vinovăţie… Mai vreţi? Mai zic: mânia, trufia, invidia, gelozia, ura şi, în sfârşit, deznădejdea, sentimentul de neputinţă. Cred că ajunge. Uite ce hrană consistentă are egoul nostru! Cu ce bagaj nădăjduim să intrăm în Noua Paradigmă!

Greu bagaj în spinare la început de drum. Cum l-am alcătuit? Păi, uite aşa: familie, şcoală, societate, mediu, cultură, istorie. Rezultat: gânduri, fapte (ale noastre sau moştenite). Toate au hrănit, cumva egoul nostru. De mici suntem învăţaţi că viaţa e o luptă, că trebuie să fim mai cu moţ decât alţii, că altfel vin pedepse şi ioc laude. Comparăm mereu şi ne raportăm la modele, învăţăm să facem ca să ajungem şi să avem, să acumulăm şi… uităm să fim. Nu ne spune nimeni să fim, nici acasă, nici la şcoală, nici la televizor. În schimb, ni se spune cum să fim şi ce să fim. Şi întotdeauna ştim mai bine cum să fie ceilalţi, ştim ce-i mai bine pentru ei şi nu ne gândim la noi, nu ne gândim să învăţăm să fim, întâi de toate.

Egoul are aliaţi de nădejde în noi înşine. Dăm importanţă mult mai mare lucrurilor care ne separă decât celor care ne unesc. Şi, inevitabil, din această încrâncenare, vine suferinţa. Iar când nu mai rezistăm, vrem să distrugem egoul. Dar nu putem, căci mintea noastră e condusă de el. Aici intervine elementul neatins de ego, sufletul, reprezentat de inima noastră spirituală, în care există un izvor nesecat ce conţine singurul antidot al tuturor roadelor fricii, antidot care, vindecându-ne de frică, neutralizează egoul. El nu se mai poate hrăni. Acest unic antidot se cheamă iubire. Luăm legătura cu sufletul nostru prin glasul inimii şi, închipuindu-ne mintea asemenea unui pahar, turnăm iubire ca să ia locul fricii. Cu cât mai multă iubire, cu atât mai puţină frică, mai puţină hrană pentru ego. Dar pentru a ajunge la inimă şi a ajunge să recunoaştem suferinţa care are nevoie de magicul antidot, trebuie să trecem de mândrie. Cum adică? Păi, ni s-a spus că mândria e un lucru bun, măreţ! Când copiii fac lucruri bune părinţii sunt mândri  de ei. Şi apoi, mândria de a fi român, de a fi campion?…

Voi explica la următoarea treaptă a urcuşului nostru.

( va urma)

Advertisements