Adio mândrie! Bine v-am găsit, Atenţie şi Curaj

 

Putem rezuma cele scrise până acum în două cuvinte care denumesc punctul de plecare şi punctul de sosire în demersul nostru spiritual propus de acest eseu: punct de plecare – FRICA, punct de sosire – IUBIREA. Mi-e clar că aceia care au citit până aici, şi-au cam dat seama pe unde se află. Unii vor fi ajuns la iubire şi se vor opri din citit ori vor citi în continuare cu bucuria de a li se confirma lucruri ştiute, alţii vor continua, poate chiar cu folos imediat pentru viaţa lor. N-am cum să ştiu. Ştiu, însă, că datoria mea este să dăruiesc tot ce-am primit de-a lungul anevoiosului drum spiritual pe care l-am parcurs până astăzi.

Să continuăm. Noua Ordine a Iubirii. Dacă ar fi să mă întrebaţi despre momentul de început al acesteia, v-aş spune că a fost acum DOUĂ MILENII. Şi totuşi nu s-a instaurat încă! Inerţia, bat-o vina! Vă daţi seama cât a trecut de când Isus din Nazaret a adus Hristosul în inima omului? Şi omul încă trăiesţe după legile aduse de Moise. Isus a adus noua lege A IERTARII ŞI A IUBIRII, dar după atâţia ani majoritatea oamenilor sunt „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!” ”Cine are urechi, să audă”, numai că, vorba părintelui Arsenie Boca:” cel mai lung drum e de la ureche până la inimă!” Greu se trezeşte omul nu-i aşa? Aşa e. Din multe motive. Oamenii au fost ţinuţi, de cei interesaţi, în iluzia materialului, în teamă şi în ignoranţă, în concurenţă, vrajbă şi separare, împărţiţi în buni şi răi, frumoşi şi urâţi, hrănindu-li-se egoul cu fructele fricii. Conducătorii, bisericile i-au ţinut departe de inima lor în care-i aştepta Iubirea lui Dumnezeu, şi i-au ţinut prizonieri în temniţa trupului condusă de mintea mică în care împărat este egoul. I-au făcut pe oameni să trăiască cu frică de Dumnezeu, nu cu iubire de Dumnezeu. Cu frica de un Dumnezeu punitiv, care ne pedepseşte pentru că nu suntem vrednici să trăim fără de păcat. Omul a ignorat iubirea lui Dumnezeu  pentru că nu i s-a permis iubirea de sine. I s-a spus că este TRUFIE. ”Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” a spus Isus. Dar cum să ştii să îl iubeşti dacă nu înveţi să te iubeşti pe tine? Trufia, tot un rod al fricii, se manifestă în absenţa iubirii. Unde e iubire, nu încape frică, nu pierzi şi nu câştigi, doar eşti pentru că Iubirea este TOT CEEA CE ESTE!

Ce au mai fost oamenii învăţaţi să facă? Să lupte. Pentru viaţa lor, pentru familia lor, pentru ţara lor. La capătul acestor lupte, mai devreme sau mai târziu, venea suferinţa. Şi, la capătul suferinţei, după merit, venea raiul sau iadul. Dar, în majoritatea momentelor vieţii, oamenii trăiau deja iadul şi, doar arareori, când ajungeau cumva la lumina din inimă, trăiau raiul.

În Univers, însă, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Chiar dacă oamenii aleg, în mare parte, să ignore echilibrul şi Armonia, mereu au apărut între ei Maeştri, învăţători cu un nivel înalt de conştiinţă şi conştienţă care, împreună cu natura să restabilească echilibrul şi să ridice nivelul global de conştiinţă.

Dr.David Hawkins, un om iluminat al zilelor noastre, a elaborat, după ani de cercetări, o scală a nivelurilor de conştiinţă cu valori de la 1 la 1000. Nivelurile „pozitive” să le zicem, încep de la 200, nivelul Curajului. Ca să vă daţi seama de ce omenirea nu era pregătită pentru Noua Ordine a Iubirii, vă spun că, la nivel global, omenirea a depăşit abia acum câţiva ani acest nivel. Pe această scală nivelul la care aş dori eu să ajungem e, cel puţin 500, nivelul iubirii sau 540 iubirea necondiţionată.

Dar vă promiteam în subcapitolul anterior că voi vorbi despre mândrie. Pe scala dr. Hawkins, mândria e situată undeva la 175. Deci, sub primul nivel pozitiv,  cel al Curajului. Ce facem, însă, cu mândria de familie, cu mândria de ţară?

Păi, să vedem ce facem! Să ne gândim la ce ne ajută mândria. Ne ajută să trecem de un nivel inferior de conştiinţă, cum ar fi autoînvinovăţirea. Mândria te împiedică să te autoînvinovăţeşti. Dar ne ajută mândria să găsim adevărul, să spunem ori să făptuim adevăr? Nu prea. Exemple simple? Mândria te împiedică să-ţi arăţi  sensibilităţi, slăbiciuni, să te plângi de probleme de sănătate, să recunoşti că ai greşit. Să te bucuri de lucruri banale cum se bucură „alţii”, pentru că tu eşti mai ”altfel”, mai deosebit. Mândria te „ajută’ în lupta surdă pe axa liniar-orizontală a vieţii, cea sortită eşecului, cu tot felul de dorinţe şi aşteptări, o luptă a orgoliilor, luptă fără şfârşit şi care ne ţine departe de adevăr. Adevărul n-are nevoie de luptă, el se arată în pace. Ziceaţi de mândria de familie, de ţară? Ne ajută, oare, să trăim în adevăr şi în pace cu noi înşine şi cu ceilalţi? Nu prea. Dacă odrasla ta sau partenerul/a reuşesc lucruri minunate la şcoală, la serviciu, la concursuri, în carieră, eşti mândru, dar dacă nimic din toate astea nu se întâmplă, cum eşti? Ce faci cu mândria? În ce o transformi? Cei pe care îi iubim n-au nevoie de mândria noastră, ci de iubirea noastră, de bucurie la reuşită, de respect şi compasiune (ATENŢIE, NU MILĂ) la eşec.

Fiind persoană publică, mi se spune adesea când vorbesc cu bucurie nedisimulată de reuşitele fiicei mele şi de talentele ei ”v-a moştenit, sunteţi mândru de ea!” Le răspund: ”nu sunt mândru, sunt bucuros pentru reuşitele ei, o iubesc orice ar fi şi încerc s-o sprijin, când îmi cere ajutorul.” Acelaşi lucru e valabil şi la mândria de a fi român. România n-are nevoie de mândria noastră, ci de iubirea noastră, de demnitatea noastră. de loialitatea noastră, de respectul nostru faţă de  glia pe care ne-am născut şi care ne hrăneşte şi ne ştie de ocrotitori. Bine, dacă suntem atacaţi şi nu putem evita lupta, nu putem rezolva conflictul pe cale paşnică, ne luptăm pentru patrie, dar nu trebuie să fim mândri de asta, căci acolo unde sunt ucişi oameni, indiferent de partea cui au luptat, cineva îi plânge şi suferă.

Deci mândria nu prea ne e de ajutor, orice s-ar zice. Ce facem cu ea? Pentru început încercăm să înlocuim, cum aţi văzut, cuvântul. Ca să înlocuim, e nevoie să identificăm. Pentru asta, ca să putem spune adio mândriei, dăm bineţe Atenţiei.

Atenţia, dragii mei, este calitatea de bază a Observatorului. Cine este Observatorul? Cel care observă şi atât. El nu este analizor, judecător, emiţător de opinii. Nu. El este atent la ceea ce se întâmplă. Totul, oamenii, mediul, orice se comportă altfel sub observaţie. Nici noi nu ne comportăm la fel de lejer, de neatent când ne ştim observaţi. Aşadar, atenţia Obsevatorului. Această atenţie n-are nevoie, în mod paradoxal, de mintea analitică. De ce? Pentru că aceea e antrenată şi setată pe comparaţie şi analiză conform tiparelor impuse de ego. Păi, şi-atunci cum să antrenăm atenţia fără să ne focalizăm mintea pe obiectul observaţiei? Să nu uităm că mintea noastră nu e produsul proceselor fizico-chimice din creier, ci, dimpotrivă, acestea sunt rezultatul acţiunii conştiinţei asupra creierului uman, care e doar un computer folosit la minimă capacitate. Cum să fim atenţi fără să ne gândim? Sună cam aberant. Şi totuşi…

S-o luăm cătinel. Există lucruri pe care le facem fără să ne gândim deloc la ele în timp ce le facem? Există. Şi încă ce lucruri importante! Esenţiale! Dau câteva verbe: a respira, a mânca, a bea, a merge, a dormi. De ce, pentru a le observa, avem nevoie să scăpăm de gândire, de gânduri? Dacă nu ne oprim gândurile, nu ne vom putea observa respiraţia, nu vom lăsa mâncarea să-şi facă treaba, nu vom şti cum mergem.

Începeţi cu un moment în care n-aveţi nimic de făcut. Aşezaţi-vă şi fiţi atenţi la ce se întâmplă în voi şi în juru-vă. Îndeobşte, când n-aveţi nimic de făcut şi vă aşezaţi să vă odihniţi puţin, e aşa: ”nu i-am dus vecinului ceapa pe care mi-a dat-o aseară ca să fac vinete. Mă odihnesc puţin şi i-o duc… Băi, n-am băgat laptele în frigider şi se strică!…ce bou şi Axinte ăsta! I-am arătat situaţia şi tot nu înţelege că n-o pot închide până nu dă ăla banii şi chitanţa!…oricum sâmbătă mergem la naşa şi facem un grătar, numa de n-ar veni vară-sa cu taximetristu’ ăla care se uită la Antena 3 ca la sfintele moaşte!…”

Din păcate, cam la fel se întâmplă şi când mergeţi şi când măncaţi şi când beţi. Şi până la urmă nici odihna nu-i odihnă, şi mâncatul e gastrită, şi mersul se poate lăsa cu poticneală. Ce are asta cu Observatorul, cu noua ordine a iubirii cu spiritualitatea secolului XXI? Are. Căci, dacă ne tot luptăm cu gândurile noastre, cu egoul nostru, alergăm ca pe bandă la sală şi ajungem în acelaşi loc. Dacă alungăm un gând, vine celălalt şi tot aşa, că asta-i treaba creierului, a minţii-memorie: îi dai play şi el turuie ce-a stocat. Nu e nevoie să vă luptaţi cu gândurile, să le alungaţi. Lăsaţi-le să fie.

Să pornim tot de la respiraţie, că fără ea nu putem trăi. În momentul în care v-aţi hotărât să vă liniştiţi, inspiraţi ferm pe nas conştienţizând pacea şi expiraţi conştientizând că daţi afară ce nu vă e folositor. Apoi inspiraţi iubire şi expiraţi ca la prima. În sfârşit, la a treia respiraţie, conştientizaţi armonie, pe inspir şi la fel ca la celelalte două, pe expir. Apoi lăsaţi gândurile să vină şi să plece şi doar observaţi cu atenţie. Dacă rămâneţi un minut fără de gânduri, e un pas mare. Pentru că în acel minut puteţi observa respiraţia, mâncarea sau mersul, nealterate de gândurile voastre. Doar cu atenţia cu care observaţi batista scăpată pe jos de cineva.”V-a căzut batista” şi nu „Fiţi ,doamnă, mai atentă, că dacă nu eram eu, rămâneaţi fără batistă! Toţi umblaţi cu capu-n nori!” Fiind doar atenţi, veţi auzi glasul corpului vostru şi, uşor-uşor şi pe al altora.

Acesta e un eseu. Nu  un manual de tehnici de respiraţie şi de meditaţie, dar atenţia cu care vă observaţi şi observaţi, vă va ajuta să găsiţi calea ce vi se potriveşte. Atenţia cu care vă observaţi gândurile, respiraţia, mersul etc. vă va ajuta să ştiţi ce vă dăunează şi astfel puteţi da bineţe Curajului.

Curajul nu înseamnă nesăbuinţă, eroism, bravadă, autosuficienţă, căci ajungem înapoi la mândrie. Curajul e servitorul Sincerităţii! Da, pentru a găsi calea spre Adevăr şi spre Iubire e nevoie de curajul de a accepta cu sinceritate neajunsurile care ne-au ajuns. Pentru a spune adio Mândriei, e nevoie de curaj. Curajul de a spune „am greşit”, de a spune ”mi-e frică de câini sau de înălţime sau de întuneric sau de eşec sau de a pierde (obiecte, persoane, faimă, bani etc) Am fost atenţi, am identificat, am acceptat cu sincer curaj, acum putem înlocui Mândria cu respect, bucurie, împlinire, demnitate. Gelozia şi invidia le putem înlocui cu apreciere, toleranţă, respect, compasiune, iertare; autoînvinovăţirea cu iertare de sine, încredere, credinţă; mila cu compasiunea; competiţia cu generozitate, respect, perfecţionare. Putem însoţi faima şi succesul cu bucuria de a le împărtăşi, cu conştienţa smereniei de a nu fi o avuţie personală, ci rodul cinstirii darurilor cu care te-ai născut .

Încet-încet, înţelegem că viaţa se trăieşte cu toată fiinţa: cu trupul cu inima şi cu MINTEA CEA MARE, în care raţiunea e darul dat omului. Cele trei se întâlnesc în calea de mijloc. Noi trăim împiedicaţi de hăţişul gândurilor prăsite de frică. Noi gândim după tipare, credinţe şi adevăruri convenabile egoului nostru, în loc să raţionăm în concordanţă cu inteligenţa universală la care sunt racordate inteligenţa inimii noastre spirituale ca voce a sufletului nostru şi inteligenţa celulelor noastre ca voce a trupului nostru. Noi nu raţionăm, noi judecăm şi dăm verdicte în concordanţă cu nivelul nostru de conştiinţă şi conştienţă. Nu e nici bine, nici rău, căci e drumul fiecăruia şi al tuturor, iar liberul arbitru ne permite să ne alegem ritmul. Odată ce ai ales, însă, conştient cărarea, ritmul de creştere al frecvenţei se iuţeşte, nu mai e loc de leneveală, ba mai mult, devii şi toiag pentru cei ce intră în viaţa ta. Dar tu deja eşti gazdă bună a Celor Trei, ba, mai mult, te va interesa mai degrabă drumul decât scopurile imediate, te bucuri de fiecare reuşită şi mustăceşti la fiece eşec, ştiind că finalul apoteotic e zborul către un alt final apoteotic, care …se cheamă că ai DISPONIBILITATE.

( va urma)

Advertisements